Într-una dintre sesiunile mele de coaching, în peisajul discuției profunde pe care o aveam, clientul meu și-a adresat pe neașteptate întrebarea “Dar eu cine trebuie să fiu?” A fost ca și cum o fereastră magică s-a deschis în timpul discuției noastre, fereastră prin care, pe lângă uimire, a lăsat să intre și un aer rece și familiar mie. Am simțit tristețea și dezamăgirea din spatele șirului nesfârșit de întrebări pe care mi le-am adresat de nenumărate ori. “Dar eu, oare, cine trebuie să fiu pentru a fi acceptată și pentru a obține rolul X, evaluarea X, pentru a câștiga admirația persoanei X și așa mai departe.
Brusc m-am trezit iarăși în fața prietenei mele vechi din copilărie, NEDREPTATEA; sau mai oficial rana de nedereptate; care s-a lipit de mine și a continuat să crească și să-și pună amprenta din din ce în ce mai ferm asupra mea, până când nu am mai știu cine sunt.
Această prietenă “grijulie” care vrea să ajungi un om de succes (așa cum este el idealizat și conform tiparului), te învață cum să-ți înfrânezi acea nevoie absurdă de a-ți exprima și dezvolta individualitatea, chiar dacă ți se pare nedrept să nu poți să te exprimi și să fii tu însuți. Iar modul în care consideră să te ajute este prin a critica în mod frecvent ce nu faci bine (conform standardului) și prin intermediul conformismului și al intoleranței la abateri de la “așa trebuie”. Și uite așa, te lași închis într-o cutie și înveți că trebuie să îți anulezi propriile sentimente și dorințe și să înveți să te încadrezi în “ce trebuie”.
Ce nu înțelege această prietenă este că blocarea sentimentelor, a trăirilor interioare și abdicarea în fața conformismului nu înseamnă că nu mai simți nimic, ci că doar înveți să le ascunzi atât de bine, încât chiar și tu ajungi să nu le mai deslușești corect.
Ce ajungi tu să întelegi din această călătorie alături de acestă prietenă NEDREPTATEA este că ești apreciat/ă mai degrabă pentru ceea ce faci decât pentru ceea ce simți, că nu este bine să ai probleme, iar când le ai, consideră ca nu le ai dacă vrei să eviti suferința legată de ele. Dacă te întreabă cineva ce faci, răspunsul trebuie să fie inevitabil “bine”, iar dacă te întreabă cineva dacă poți să faci ceva, atunci negreșit răspunsul trebuie să fie “da, pot” pentru că “nu pot” nu există. Ajungi să ințelegi că sensibilitatea ta nu este bună și trebuie să fii puternic, un luptător, iar dacă simți că ești sensibil, neagă cu vehemență până când începi să crezi și tu acest lucru despre tine.
Când am fost mică am învățat că nu este loc pentru sensibilitatea mea de om creativ pentru că “mori de foame cu muzica și pictura”, și nu am învățat cum de fapt să integrez în viața mea de zi cu zi și în munca mea această creativitate înnăscută. Și asta pentru că prietena NEDREPTATE nu a știut că se poate face lucrul acesta.
Ulterior înveți că autenticitatea ta nu este bună în lumea aceasta decât în măsura în care se încadrează în tiparele existente și se supune regulilor rigide ale lui “Trebuie”. Că sinele tău de creator, acea forță interioară care inspiră creativitatea și inovația, acea capacitate de a contribui cu idei originale, acea energie entuziastă și viziune neconvențională asupra lumii trebuie ținută ascusă adânc până când ți se cere o bucățică și strict la nevoie. Trebuie să oferi ceea ce este nevoie și după tiparul cerut.
Înveți că mintea ta dornică de cunoaștere care caută să pătrundă până în esența problemei și să exploreze soluții reale și de impact, este “prea înceată și se pierde în discuții inutile”, iar întrebările tale care au ca scop o înțelegerea profundă pentru a putea inspira transformări prin intermediul cunoașterii, reflecției și al inovației, sunt irelevante și îi fac pe restul să piardă timp prețios. Că nu este nevoie de viziunea ta holistă și dorința ta de a inspira găsirea unor soluții neconvenționale când rolul tău este să execuți ceea ce TREBUIE să execuți.
Și am mai învățat că nu contează talentele reale și diferența pe care ar putea să o facă un om cu talentele lui unice, ci contează ce poate face pentru a intra în cutiuța prestabilită.
Până acum ceva timp, nu credeam că pot să pun punctul pe “i” și să conturez cu asemenea fermitate aceste “învățături” și nici nu cred că mi-am dat voie să mă gândesc la beneficiile pe care mi le-a adus această prietenie costisitoare. Cu puțin ajutor însă, la un moment dat am decis că este timpul să fac acest lucru și am avut parte de multe descoperiri profunde.
Am realizat că nedreptatea de a nu putea să fiu eu, cea autentică, mi-a adus o căutare permanentă a dreptății motiv pentru care de mic copil mă vedeam în rol de cadru militar, procuror sau detectiv și spuneam aceasta cu mare mândrie. Pe de altă parte lipsa ei mi-a adus o mare suferință, ceea ce de multe ori mă făcea să mă erijez în apărătorul dreptății, chiar și când rămâneam singură pe câmpul de luptă și încasam singură toate săgețile. Dar ce mai conta suferința când eu TREBUIA să lupt pentru corectitudine. Eram convinsă că trebuie să fac ceva în acest rol de apărător pentru a fi apreciată; dacă nu pentru ceea ce sunt pentru că oricum nu era ceea ce trebuia, măcar pentru ceea ce făceam.
Mi-a adus o fire perfecționistă cu care mă mândream deoarece tot ceea ce făceam trebuia să fie perfect (iar aprecierile erau pe măsură), insă ce nu realizam era biciuirea permanentă că nimic “nu era suficient de bun”; cu atât mai puțin eu, deși pozam într-o siguranță permanentă căci nu-i așa, trebuia să fiu puternică; și drept urmare, încrederea în sine nu era la cele mai înalte cote. Mi-a mai adus o incapacitate de a-mi recunoaște propriile succese deoarece eram prea ocupată să caut ceva de neatins și nu îmi puteam valida propriile realizări sau accepta validarea de la alții, deoarece în mintea mea, eu nu reușam pentru că nu era perfect.
Am învățat să cred că TREBUIE să fiu mereu în acțiune și că TREBUIE permanent să “FAC” ceva pentru a fi apreciată. Reversul medaliei a fost că mi-am dat voie foarte rar să mă destind fără a mă simti vinovată, considerând că este nedrept să nu fac nimic. Exista o credință puternic înrădăcinată că oamenii se așteaptă de la mine să FAC ceva deci nu trebuie să-i dezamagesc.
Și acum puteți să vă dați seama unde a dus această “rețetă a succesului”. A dus la un burnout prelungit dar care cumva a fost acea furtună necesară pentru a mă trezi și a-mi da seama cât de departe sunt de MINE.
Poate că acum, tu cel ce citești, te gandești la cine oare mi-a făcut rost de o așa prietena încă din copilarie, însă, până la urmă nici nu mai contează. Important este că acum, la peste 40 de ani, simt că m-am regăsit pe mine cea autentică, iar acum, echipată cu toate ustensilele necesare, lucrez în mod constant la înlăturarea maștii contruite cu atâta măiestrie de TREBUIE, înlocuind întrebarea “CINE TREBUIE SĂ FIU EU?” cu “CINE SUNT EU?”
Burnout Mileniali Epuizare Emotii Competitie Management HR Motivatie Recunoastere Apreciere Flexibilitate Creativitate Dedicare Inovatie Colaborare CineSunt Coaching DeCeSuntAici Directie Drum Life LifePurpose Misiune Misssion Motiv Purpose Scop Sine Tel Valori Values Viata Vision Viziune
